Blog

Vreme de trei ani, doi prieteni (Gicu Serban si Voicu Bojan) au purtat, în scris, un dialog despre fotografie, viata si micile lucruri care îi pasioneaza. Rezultatul acestui schimb de idei s-a concretizat într-o carte pe care o puteti achizitiona de aici. Ea poarta titlul de Înot sincron si, printre altele, vorbeste despre:

Fotografie si tradare / subiect si implicare / Caravaggio, Erwitt, Rene Burri / scris si fotografie / bazine, înot, slapi si halate de baie / Nora / manele vizuale / Tarkovski, Towell, Arbus / concursuri foto / capsuni, rosii, patrunjei / fotografie si arta / kendo / cum sa facem poze mai bune / Havana, Alun si Petrila / fotografii iconice / ce înseamna o imagine buna / fotografie accidentala / audiobooks, servetele umede si pâine feliata / fotografie si kitsch / Ocna Sibiului si Zoo Turda / Sally Mann si Robert Capa / cartofi prajiti si drumul crucii / fotografie si întâlnire / etc.

Din textul de mai jos va las sa deduceti despre cine si ce imagine este vorba 🙂

“Printr-o întâmplare, corespondez uneori (virtual) cu un
fotograf din Bucuresti. Pe sotia lui o cheama la fel ca pe a mea si,
printr-o alta coincidenta, are o fetita nascuta în aceeasi perioada cu
a noastra. Nu am povestit niciodata cu el despre fotografie la modul
serios, însa faptul ca trecem simultan prin experientele cresterii
unui copil mic ne face sa discutam despre asta destul de mult.
Primul dinte, primul “tata”, colicile, joaca, mersul în patru labe,
tipetele, imitatul, mersul în picioare etc. Uneori îi trimit pe email
fotografii de familie (multe), facute de mine, imagini de prin casa
trase în momente si împrejurari care mie mi s-au parut interesante.
El, în schimb, mult mai zgârcit, mi-a trimis o singura data imagini
cu fetita lui. Am gasit-o în fotografii – era extrem de frumoasa,
îmbracata în rochita, stând în iarba, cu o cordeluta pe cap. Tinea
palmele în aer parând ca aplauda. Imaginile erau alb-negru, trase
cu o focala lunga de la firul ierbii: în primul plan iarba neclara si,
apoi, copilul într-un gest dulce cu palmele în aer, luat parca din
filme. M-am bucurat sa o vad în sfârsit, dar am fost dezamagit sa
nu o fi putut cunoaste suficient din imagini. Între timp, fetele au
mai crescut cam cu o jumatate de an, iar eu am continuat sa-i fac
Norei fotografii, în momentele când mi s-a parut simpatica sau am
avut dispozitia necesara.

Zilele trecute, primesc o noua imagine de la prietenul din
Bucuresti. Nu doar cu fata, ci cu familia lui. De data aceasta, este
o imagine mult mai lucrata, înfatisând o camera mobilata în stil
vechi cu un pat mare în mijloc, cu parchet masiv si cu o fereastra
înalta, nobila. Fotografia este facuta cu aparatul pus probabil pe
tavan, exact deasupra patului. Pe pat, stau întinsi ca din întâmplare
cei trei membri ai familiei, tinându-se în brate unul pe celalalt,
aproape simetric: cap, brate, antebrate, mâini, picioare, talpi si chiar
degete. Fetita tine în brate o papusa în aceeasi maniera protectoare
în care o tine mama ei pe ea si cum e tinuta, la rândul ei, mama
de tata. Personajele sunt acoperite destul de sumar cu un cearsaf
alb, aruncat ca din întâmplare peste corpurile aproape goale. În
imagine ma surprinde foarte mult contrastul dintre tatuajul de
pe bratul si antebratul musculoase ale tatalui si camera eleganta,
sobra, clasica si conservatoare. Nu o mai lungesc, ma gândesc ca
aceasta e o imagine artistica, din moment ce personajele au jucat
un rol si totul a fost asezat, gândit si calculat. Un instantaneu nu
poate fi, pentru ca cineva trebuia sa fixeze aparatul în tavan, sa
aseze cearsaful, sa aranjeze în cadru personajele. Si, dupa ce criterii
le-ar aranja daca nu dupa unele artistice, care tin macar de grafica?
Imaginea pentru mine este una mult prea facuta si din nou ma lasa
departe de subiectul care, sincer, ma interesa si despre care voiam
sa aflu cât mai mult.
Dar am si eu o imagine “de sus”. Într-o dimineata, m-am
trezit ceva mai devreme si, ca un gest reflex, m-am ridicat sa vad ce
face fata. Patutul ei este lipit de patul nostru, cumva perpendicular;
si fetele, desi în paturi diferite, erau foarte apropiate. Micuta era cu
ochii deschisi, se uita în tavan si se juca cu suzeta, pe când Madalina
înca dormea. As vrea ca toate diminetile sa fie la fel, de week-end,
însorite si cu fetele mele linistite. Se zice ca fotografia “îngheata
clipa”, asa ca am luat aparatul si am facut o fotografie “de sus”.
Fotografie la care tin mult, desi Madalina cam strâmba din nas
când o vede, zice ca e patul nefacut, dezordine, totul e vraiste etc.
Recunosc ca, în mod sigur, nu e o imagine artistica, ci doar o simpla
amintire, cu valoare cel mult documentara, si asta poate numai
pentru mine si familia mea.”