Blog

Va multumesc! S-a votat in unanimitate,in spatele blocului in gradina, la umbra unui copac, acolo credem ca vrea si el. De ieri este statuie, se vede din prima poza.  L-am scos afara la un pipi mic si lasat pe jos nu s-a clintit, nici macar un milimetru, era sleit de puteri si cred ca-i era teama sa nu se prabuseasca. Statea nemiscat. Statuie. Plange si se chinuie, uneori cu “voce”. Vocea acea, acel strigat neajutorat este cumplit, te rupe farame, fizic poti avea 120 kg, chiar si peste, sufletul nu se masoara in kg. In decembrie cand am fost cu el la dr. la facultate i-au dat doctorii inca 7 zile de trait, maxim. Atunci am avut de ales, sa-l lasam acolo pentru studiu de caz cu rezidentii si implicit eutanasiere sau sa-l luam acasa. Evident l-am luat acasa si a rezistat pana in ziua de astazi, chiaaaaaar bine merci ducand o viata normala, atat de normala ca uneori se uita si dupa “gagici”. Efectiv l-am repus pe picioare. Maica-mea saraca a sperat intr-un miracol si a crezut chiar ca are parte de unul. Pana mai ieri alaltaieri cand pancreatita l-a lovit iar, de data asta se pare ca nemilos, sfarsitul fiind inevitabil. Dimineatza ascultandu-i “tzipetele” de durere am inceput sa realizam alta problema trista care din nefericire trebuie sa se concretizeze printr-o hotarare foaaaaarte grea. Eutanasiere sau nu? O decizie foarte, foarte grea! Astazi il vom baga pe calmante si speram din tot sufletul sa-i alinam atat de mult durerile incat sa nu fim nevoiti sa votam pentru eutanasiere. Tineti-ne pumnii sa putem alege ce este mai bine pt el!