Meeting with Death
M-au certat zilele trecute două tăntici d’astea cu părul și creierii pe moatze de o falsă și ipocrită spiritualitate, pentru că le-am spus politicienilor (muzelor mele) pe nume, adică “BOARFE” și m-au certat rău că cică le vorbesc urât… și m-am gândit să vin cu un „Manual de bună purtare cu agresorii”
Se spune adesea că este bine să fii calm, politicos, „civilizat”.
Dar nimeni nu-ți spune cât de nesănătos este să-ți îngropi furia, să-ți strivești vocea, să-ți cenzurezi durerea doar ca să nu „deranjezi”.
Când te prefaci că nu te doare, când zâmbești în fața abuzului, nu ești un înțelept — ești o victima care învață să se autocenzureze.
Și nimeni nu devine liber negându-și furia.Furia e semnalul că știi cine ești și ce nu accepți. Iar dacă nu o exprimi, devine cancer pentru suflet.
Se știe:
Când un violator te împinge într-un colț întunecat, nu te agiți. Nu țipi, nu te împotrivești, nu-l deranjezi din flow-ul lui creativ. Îi zâmbești cu înțelegere și îi șoptești dulce la ureche:— „Dragă violatorule, nu vrei tu, te rog, să-ți reevaluezi emoțiile și să alegi calea abstinenței sexuale? Hai că poți!”
La fel, dacă un hoț îți bagă mâna în buzunar: — „Scumpe prieten necunoscut, n-ai vrea tu să-ți reconsideri impulsul cleptoman și să îmbrățișezi arta minimalismului? E așa trendy!”
Dacă un politician îți fură viitorul, râzând în fața ta:— „Distinse ales al poporului, vrei să reflectezi, într-un moment de mindfulness, dacă merită chiar tot bugetul sau poate ne lași și nouă câte o firimitură? Poate un drum asfaltat, un spital care nu cade, o lege care nu scuipă Constituția?”
Dacă un narcisist îți strivește sufletul, manipulându-te la fiecare pas:— „Splendid ego radiant, nu vrei tu să-ți canalizezi grandioasa lumină către o plantă de apartament? Îți promit că ficusul nu ripostează.”
Și tot așa, civilizat, pașnic, cooperant. ÎNȚELEGEȚI IPOCRIZIA?
Că doar, nu-i așa, dacă le vorbim frumos agresorilor, poate, într-o zi de miercuri cu lună plină, se vor opri din viol, furt, abuz sau trădare.
Poate se vor așeza pe o bancă, își vor pune mâna pe inimă și vor exclama răpuși de remușcare:
— „Vai, ce oameni educați! Mai bine mă opresc.”
Realitatea? Agresorii NU înțeleg rugăminți. Agresorii înțeleg doar opoziție clară și forță morală.
Dacă le oferi flori, îți iau grădina. Dacă le oferi înțelegere, îți fură sufletul. Dacă le zâmbești frumos, îți înfig cuțitul mai adânc.
Cu un agresor nu negociezi, nu stai la taclale, nu servești ceai. Cu un agresor te aperi și faci orice ca să scapi! Punct.
Altfel, devii tu însuți un participant entuziast la propria distrugere, dar cu un vocabular impecabil, devii complicele lui.
Deci să nu uităm — nu este nicio virtute în a-ți ține gura când inima urlă.
Nu este niciun semn de iluminare să zâmbești în fața abuzului, crezând că ești „mai bun” doar pentru că vorbești blând. Asta nu e înțelepciune, ci ipocrizie spirituală. E o mască de pace care ascunde, de fapt, abandonul propriei demnități.
Să-ți negi furia în fața nedreptății înseamnă să te întorci împotriva ta.
Divinul din tine nu cere supunere în fața răului — ci curaj.
Adevărata iubire nu este cea care vine cu un ton mieros plin de frică, o flanelă pufoasă.
Este o coloană vertebrală.
Se ridică. Spune. Luptă.
Pentru că iubirea, când e reală, nu tace în fața agresorilor.
Ea strigă. Și uneori, strigătul este forma cea mai sinceră a iubirii de sine!
